Minunile lui Dumnezeu - ieri si azi

“Nu cred în fantome, dar mi-e frică de ele…”

Nu mai ştiu unde am citit această zicere. Şi nu ştiu nici unde am citit-o pe cea care urmează şi care face parte din aceeaşi „familie”: „Nu cred în minuni, dar mă bazez pe ele”.
Cam aşa suntem noi, oamenii secolului 21...
 

Fiind chemat la o nuntă în localitatea Cana din teritoriul numit Galilea, Iisus Hristos se vede pus într-o situaţie aparent neconvenabilă. Pe de o parte, voia să fie doar un simplu musafir; pe de alta, nu poate rămâne insensibil la rugămintea mamei Sale. Se terminase vinul, iar ea îi spune simplu: „Nu mai au vin”. Răspunsul prin viu grai sună cam distant şi nepăsător : „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine ? Ceasul meu n-a venit încă!”

Dincolo de aceste cuvinte consemnate în scris, între mamă şi Fiu are loc un altfel de dialog, unul neconvenţional. Ea ştie că nu se termină totul după ultima replică; El ştie că nu are încotro şi că trebuie să intervină, pentru că în scurta propoziţie care i s-a adresat e cuprinsă o îndelungă rugăciune.
Putea să trimită pe cineva să cumpere vin; putea să roage pe cineva să dea cu împrumut vinul necesar... nu trebuie să ne gândim că nu găsise multe soluţii _ avea destule. Dar El o alege pe cea mai simplă: se foloseşte de ceea ce era la îndemână. La îndemâna oamenilor şi la îndemâna Lui.
Se aduce apă şi se umplu şase vase de piatră, destul de mari. Şi când este scos lichidul din aceste vase şi i se dă nunului să guste, se constată că nu mai era apă, ci vin. Şi nunta a continuat, necompromisă.
Mai jos un pic, se mai consemnează că „acest început al minunilor l-a facut Iisus în Cana Galileii”.

Vai de voi, naivilor ! Chiar credeţi că apa se poate transforma în vin ? Ce primitivi sunteţi ! În asta constă credinţa voastră ? Aţi fost careva acolo şi aţi băut din vinul acela provenit din apă ? E printre voi vreunul dintre cei care au adus apa aceea şi au pus-o în vase ? Hai, fugiţi de-aici cu basmele voastre !
Cum adică, „aşa scrie în Biblie” ? Ei, şi ? Dacă scria în cartea de chimie, mai stăteam de vorbă...

E adevărat că, ori de câte ori face o minune, Dumnezeu nu îi cheamă pe savanţi, pe chimişti, fizicieni, biologi, etc. să vină cu aparate de măsură şi control pentru verificat şi înregistrat fenomenul. El îi cheamă ca asistenţi în special pe cei care Îl cheamă pe EL să vină la ei. Şi El vine la ei, aşa cum a venit şi la nunta aceea _ pentru că a fost chemat. N-a fost invocat cu viclenie („hai, vino, să te vedem de ce eşti în stare!”), ci pur şi simplu chemat cu bună intenţie, fără să i se ceară nimic altceva decât simpla prezenţă. Cu alte cuvinte, s-au bazat pe El, deşi nu ştiau dinainte cât de mult le va folosi prezenţa Lui.

Ei, şi ? Ce demonstrează asta ? Poveşti, dom’le ! Care a mai văzut vreo transformare de-asta miraculoasă ? Galilei ? Nu ! Newton ? Nu! Mendeleev ? Nu ! Einstein ? Nu ! Atunci gata cu basmele, fugiţi de-aici ! Experţii noştri nu consemnează nimic de genul acesta.

Corect. Dar poate că are şi Dumnezeu dreptul să vină cu experţii Lui. Sper că în această lume „corectă politic”, unde marii infractori au mai multe drepturi decât victimele lor, ar avea şi Dumnezeu dreptul să-i fie audiaţi martorii.

Dacă stau să mă gandesc, o teorie la modă zice că primele forme de viaţă au apărut din apă. Cu de la sine putere. Viaţa se bazează pe o structură chimică destul de sofisticată, numită ADN. Deseori apare reprezentată grafic ca o spirală formată din mii de sfere mici. Dacă stăm să punem pe hârtie formula chimică, imaginea devine mult mai complicată.

Noi nu ne îndoim, deşi n-am fost de faţă atunci şi acolo, nici noi şi nici experţii în care avem încredere, că aşa s-a întâmplat: din apă şi din câteva elemente prezente în ea a ieşit această structură nemaipomenită, fără nici un ajutor divin. În schimb, ne îndoim că din apă ar fi putut ieşi vin la Cana Galileii, cu toate că formula vinului nu e nicidecum atât de îndepărtată de cea a apei precum e cea a ADN-ului şi cu toate că acolo este totuşi vorba de prezenţa unui element supra-natural: puterea lui Dumnezeu.

Ei, na! Dumnezeu... El ar fi făcut ceva mai bun pentru noua familie ce se întemeia atunci, ceva mai de preţ decât nişte vin. Cu totul altceva era dacă aşa, dintr-o pocnitură din degete, mirii aceia se alegeau cu casă, avere, faimă (adică se pomeneau VIP-uri peste noapte...), etc. Aia da, minune! Zău că atunci era mult mai credibil. Însă aşa, ce lucru mare ? Cateva zeci de litri de vin care le mai lipseau au aparut din apă. Ce mare scofală ?

Vă rog acum să suportaţi ceva un pic şocant : transformarea apei în vin, minunea aceasta de tot râsul pentru omul raţional al secolului 21, bine educat din punct de vedere ştiinţific, e nimica toată. E cea mai puţin spectaculoasă minune care s-a putut face vreodată. E cea mai banală şi cu utilitatea cea mai redusă. A salvat doar o petrecere, iar nu vreo viaţă de om, vreo naţiune sau vreun regat. N-a impresionat pozitiv pe mai nimeni, în afară de vreo câteva persoane care s-au nimerit pe-acolo, numite „ucenicii Lui”, care în urma evenimentului „au crezut în El”. Nu aţi citit că până şi nunul a fost vizibil deranjat , nemulţumit ?

De-a lungul timpului, mulţi s-au chinuit sa realizeze transformari mult mai spectaculoase, cum ar fi de exemplu transformarea unor metale comune (îndeosebi plumb) în aur. Prin 1980, folosindu-se o tehnologie sofisticată (şi foarte costisitoare), se reuşeşte transformarea unei cantitaţi infime de bismut în aur printr-un proces de fisiune nucleară. Oare chiar merita osteneala şi cheltuiala ? Ce a avut de câştigat ştiinţa de aici ? Doar se cunoştea posibilitatea obţinerii unor elemente chimice din altele, fie prin fisiune fie prin fuziune nucleară.
Macar apa transformată în vin la Caana Galileii a folosit unor oameni. Şi nici n-a costat mare lucru.

Să mergem mai departe.

Această chestiune "banală şi de râsul curcilor" n-a fost decat începutul minunilor. Hristos a facut vindecări mai mult sau mai puţin spectaculoase, a dominat elementele naturii (vânturi, apă), a vindecat bolnavi, a înviat oameni din morţi. Unii dintre cei care au fost martorii acestor evenimente le-au consemnat. Comunitatea din care ei făceau parte a garantat pentru veridicitatea faptelor descrise. Ei n-au venit cu afirmaţii de genul „indiciile pe care le avem ne conduc la ipoteza (sau concluzia) că un cutare lucru a fost aşa sau altfel”, ci au spus simplu: „ Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit [...] ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi sa aveti împărtăşire cu noi” (1 Ioan 1, 1-3).

Vreau să spun că acest lucru îl fac şi eu acum, la rândul meu. Am văzut minuni pe lângă care transformarea apei în vin este nimica toată. Am văzut oameni vindecaţi prin rugăciune, vindecaţi prin simplul fapt că s-au agăţat de Dumnezeu; am văzut suflete rătăcite care şi-au găsit calea. Am văzut oameni cărora le-ai putea plânge de milă pentru că sunt săraci, bătrâni, neputincioşi (şi uneori analfabeţi pe deasupra), dar care spre deosebire de noi, cei care avem cât de cât o instrucţie, acces la tehnologii de înaltă clasă, venituri confortabile, tinereţe şi sănătate, etc., zic: spre deosebire de noi, cei mai „favorizaţi” de soartă, aceşti defavorizaţi sunt fericiţi. Şi sunt fericiţi dintr-un singur motiv: Dumnezeu merge cu ei de mână.

Ei, mare chestie! Sigur că e uşor să fii fericit cand eşti ignorant...

Greşeală. Ei sunt doar „defavorizaţi” în societatea noastră individualistă, dezumanizată şi desacralizată;  dar nu sunt ignoranţi. Ignoranţi suntem noi, ceilalţi. Noi, cei pentru care Dumnezeu e doar o noţiune (de preferinţă abstractă şi de care se poate face abstracţie), pe seama căreia se poate spune orice de către oricine. Noi, cei care nu putem să mai vedem minunile lui Dumnezeu care ne înconjoară, fiindcă ele nu sunt date publicităţii la ştirile de la ora 5. E adevărat că e mai spectaculos cazul popii X care a divorţat şi care are probleme cu autoritatea bisericească, decât faptul ca popa Y a facut in 2 ani ceea ce n-a facut statul în 200: a pietruit câţiva kilometri de drum, salvând un cătun de la izolare. (Iar primarul comunei s-a supărat foarte, fiindcă „minunea” nu i s-a datorat lui...).

Sunt multe relatări despre oameni vindecaţi prin credinţă, dar în afară de cei în cauză şi de cei care au asistat la aceste evenimente nimeni nu crede. Pentru că, nu-i aşa ?, orice se poate inventa _ şi dacă EU nu am fost acolo şi nu am cunoscut persoana şi cazul, însemnează că totul e basm. Dar dacă eu am fost acolo, şi am cunoscut persoana şi cazul, mă crede cineva ?

C., o fată frumoasă, era cadru medical, avea cam 30 de ani şi era foarte grav bolnavă. Atât trupeşte, cât şi sufleteşte. Trecuse prin 3 operaţii, extirpări nemiloase, ajunsese să poarte perucă fiindcă parul îi căzuse de la tratamente. Şi starea ei se agrava văzând cu ochii, de la o zi la alta. Habar n-am nici acum câtă credinţă avea C., dar ştiu câtă credinţă au avut cei din jurul ei (mama, prietenii) care au apelat la ajutorul lui Dumnezeu. Acestea s-au întâmplat prin mai-iunie 2004.

Paranteză: cum spuneam mai sus, Dumnezeu de multe ori nu e considerat a fi Cineva, adică o persoană concretă, ci doar ceva, o noţiune bună de invocat atunci când nu mai ai ce altceva să invoci. De aceea, nu există o legătură reală, concretă, între omul modern şi Dumnezeu. Totuşi, această legătură este reală şi posibilă. Se realizeză într-un anume mod, consacrat şi verificat. Oamenii acştia au ştiut pur şi simplu care este modalitatea de a crea o legătură între Dumnezeu şi nefericita C., despre care se presupunea –ştiinţific şi obiectiv– că nu avea să mai vadă frunzele căzând din copaci...

C. a primit tot ce se putea primi din farmacia lui Dumnezeu. A revenit din moarte la viaţă. Fără morfină, fără citostatice, ci doar cu medicamentele lui Dumnezeu, pe care cei din jurul ei le-au solicitat în deplină cunoştinţă de cauză.

Îndrăznesc să afirm : uite, asta  minune, da ! Ce a făcut Hristos în Caana Galileii cu apa, acum vreo 1980 de ani, e o bagatelă pe lângă ce a făcut Hristos cu o fată C. la Iaşi, în anul 2004, într-un bloc din cartierul AcB.
Lista ar putea continua.

„Ce mai religie e şi asta... voi chiar credeţi că apa s-a putut face vin ?”

Eu ştiu că C. era în pragul morţii, şi acum -  dupa 10 ani ! - e vie şi sănătoasă. Şi dacă am văzut cu ochii mei cum a ridicat-o Dumnezeu, atunci rog sa-mi fie îngăduit, (cu riscul de a părea ridicol), să cred că da, aşa cum Hristos a putut să schimbe calitatea condamnatei la moarte C. şi s-o ridice la stadiul de viu, tot aşa a putut să schimbe şi calitatea apei şi s-o ridice la stadiul de vin.