Ne dorim cu adevărat o biserică nouă ?
Când a venit în lumea noastră, Hristos ne-a arătat calea dragostei, a iubirii de oameni, pentru ca El este Calea; El spus lucrurilor pe nume, chiar dacă prin aceasta a deranjat pe mulţi (şi pe mulţi continuă să-i deranjeze), pentru ca El este Adevărul; Lui îi pasă de viaţa noastră pentru ca El este Viaţa (Ioan 14, 6).
Din consideraţie pentru viaţa grea, pentru viaţa zdruncinată sau zbuciumată sau chiar disperată a fiecărui suflet din satul nostru, aş vrea să putem spune lucrurilor pe nume, fără teama că cineva ne va sancţiona sau ne va ameninţa cu represalii.
Biserica Ortodoxă nu face politică, fiind neutră pe acest plan; dar neutralitate nu înseamnă indiferenţă. Ca preot, m-am angajat să servesc cauza lui Hristos; a încerca slujirea unei alte cauze ar însemna o cheltuială de timp şi de energie pentru altceva, în detrimentul lui Hristos. Pe Dumnezeu nu-L putem sluji, ca preoţi, în mod fracţionar. O anumită platformă politică este în favoarea cuiva şi în defavoarea altcuiva. Numai învăţătura lui Hristos este în favoarea tuturor. Chiar şi în favoarea celor care nu vor să audă de Dumnezeu, chiar şi în favoarea celor care fug de Dumnezeu, chiar şi în favoarea celor care se cred năpăstuiţi de Dumnezeu.
Hristos ne va judeca la un moment dat; dar până atunci, El nu condamnă pe nimeni. Ne lasă să fim liberi chiar şi atunci când ne folosim libertatea drept pretext al răutăţii noastre, chiar şi atunci când facem răul în mod concret.
În articolul “Proiecte de viitor”, am menţionat că ne dorim un nou locaş de cult, o nouă biserică, mai uşor accesibilă, mai spaţioasă, mai adecvată cerinţelor pastorale contemporane.
Există voci şi pro, şi contra. Precum în anecdota cu judecătorul imparţial, putem spune că fiecare are dreptate.
Trăim timpuri dificile. Oamenii apţi de muncă fie nu au unde lucra, fie lucrează pentru salarii foarte mici; pensiile sunt insuficiente; agricultura este, cum se spune, la mila lui Dumnezeu. Oameni tineri, care sunt calificaţi într-o meserie sau alta, care îşi doresc să aibe unde să muncească, ajung în situaţia umilitoare (trebuie să recunoaştem că aşa o resimt cei în cauză, iar eu o spun ca unul care am experimentat-o din plin) să depindă de ajutorul material al unor părinţi pensionari sau al soţului mai norocos care are un loc de muncă.
De parcă nu ar fi de ajuns situaţia economică deficitară, mai apar în unele cazuri şi poveri suplimentare, greu de îndurat, datorate răutăţii unora dintre semenii noştri, datorate lăcomiei, necinstei, lipsei de bun simţ chiar.
Deasupra problemelor personale ale fiecărui om şi ale fiecărei familii, se ridică cele generale: nu sunt destule locuri în spitale, nu sunt destui medici, nu sunt destule şcoli _ copiii fac naveta în oraş sau la centrul de comună, bolnavii nu sunt trataţi cu omenie, medicamentele sunt scumpe.
Organizaţii pretins umaniste repetă robotic acelaşi refren: sunt mai multe biserici decât spitale, sunt mai multe biserici decât şcoli. Din câte ştim, nu Biserica Ortodoxă închide spitale şi şcoli. Statul deţine monopolul asupra spitalelor şi a şcolilor şi şi-a asumat de mult timp, în istorie, răspunderea pentru aceste instituţii. Statul a construit spitalele şi şcolile, tot statul le închide.
Bisericile nu au fost construite de stat; pe unele le-au construit nişte voievozi, pe altele nişte boieri, dar pe cele mai multe le-a construit şi le construieşte poporul; subliniez: poporul credincios. Statul are drepturile lui; poporul credincios are şi el drepturile lui.
Oare or fi şi mai multe biserici decât bănci ? Oare din ce cauză şi-au pierdut locuinţa sau gem sub povara ratelor mii şi zeci de mii de familii din ţara noastră ? S-a împrumutat cineva de la vreo bancă pentru a construi biserici ? Sau doar din dorinţa firească şi din necesitatea omenească de a avea o locuinţă decentă ?
Aceleaşi organizaţii urlă că România este şi trebuie să fie un stat laic. De acord. Dar un stat laic trebuie să fie totodată şi un stat anti-hristic ?
Valoarea persoanei umane nu a definit-o statul, ci Dumnezeu. Statul doar a preluat această definire şi pe baza ei şi-a alcătuit legile, codurile penale şi civile. Se încearcă eludarea acestui adevăr, ignorarea lui, negarea lui. Valoarea supremă a vieţii nu este stabilită datorită unui decret al statului.
La urma urmei, din punct de vedere ştiinţific, orice organism este alcătuit din anumite substanţe _ nu foarte preţioase dacă luăm în calcul valoarea de piaţă a carbonului, hidrogenului, oxigenului, azotului, fosforului şi a altor câtorva elemente chimice din care este alcătuită maşinăria biologică a trupului nostru. Putem fi foarte uşor evaluaţi în funcţie de preţul kilogramului de substanţă chimică _ şi vom vedea ca nu depăşim cateva zeci de lei pe total.
Nici faptul că putem să vorbim, să facem calcule şi diverse combinaţii logice nu ne face mai valoroşi decât elementele componente ale unui computer personal _ alte câteva zeci sau sute de lei.
Aşadar, pe ce bază apreciază statul că persoana umană este atât de valoroasă încât să trebuiască să pedepsească o persoană care aduce prejudicii sănătăţii, integrităţii şi vieţii altei persoane ? Pe baza ştiinţei şi a calculelor economice ? Se pare că nu. Singura bază rămâne faptul că Dumnezeu a suflat în faţa omului material suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie (Geneza 2, 7). Căci tot Dumnezeu a spus: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său il va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26).
Omul este fiinţa vie şi valoroasă datorită lui Dumnezeu, nu datorită statului. Şi chiar dacă ar fi omul o fiinţă vie şi valoroasă datorită doar naturii, făcând abstracţie de Dumnezeu, statul tot nu ar avea nici un merit. De aceea, în relaţia omului creştin cu Dumnezeul său, cu Hristos, statul nu poate interveni restrictiv decât dacă este un stat anti-hristic. Oricât de ateu ar fi un politician sau un partid sau un guvern, nu cred că i-ar conveni să poarte pecetea antihristului.
