Biserica este de folos omului sensibil la mesajul şi la prezenţa lui Dumnezeu
Dacă aţi fost la mânăstirile din Bucovina, aţi văzut cu siguranţă că pe zidurile exterioare, care sunt acoperite cu pictură veche de mai bine de 500 de ani, sunt scrijelite din loc în loc nume de turişti care au ţinut să lase o urmă a trecerii lor pe acolo. Nume occidentale: germanice, franceze etc. Ştiam mai de mult că simţul sacrului şi respectul pentru Dumnezeu şi pentru sfinţi sunt fenomene rare, aproape excepţionale în rândul maselor largi de cetăţeni ai Europei de vest, ale cărei state sunt mai civilizate şi mai avansate tehnologic decât statele mai defavorizate din est. Dar, trecând peste problema lui Dumnezeu, oare nu mai există nici respectul pentru valorile culturale, pentru creaţiile artistice, pentru vechimea şi valoarea istorică a acelei picturi de pe zidurile mânăstirilor ?
Unii ar vedea o biserică doar ca pe un loc unde se desfăşoară „spectacolul religios”; un loc unde sunt multe reguli a căror logică nu se potriveşte cu cea a vieţii noastre cotidiene, un loc în care ne lovim de îngrădiri şi chiar de admonestări. Sau o clădire care înghite bani care ar putea fi folosiţi în scopuri mult mai concrete. Au dreptate; biserica este de folos numai omului sensibil la mesajul şi la prezenţa lui Dumnezeu.
Organizaţiile seculariste numără bisericile şi preoţii şi banii pe care poporul îi dirijează spre construcţia locaşurilor de cult. Dar nu numără barurile, cârciumile, cluburile dubioase. Nu numără banii cheltuiţi inutil pe vicii, banii pe care îi înghit fumatul, alcoolismul şi, mai nou, consumul de diverse droguri. Şi nu numără nici banii înghiţiţi de cheltuielile medicale şi farmaceutice cauzate de bolile provocate de consumul de tutun, de alcool, de droguri.
Oare omul are doar dreptul de a se auto-distruge ? Se pare că da, în viziunea acestor organizaţii pretins umaniste, care se revoltă că omului i se vorbeşte despre păcat. Dar păcatul, ca fenomen intrinsec al vieţii umane, există. Realitatea este că păcatul este definiţia completă a auto-distrugerii persoanei umane. Când se vorbeşte despre un mod de viaţă sănătos, se face de obicei referire la componenta naturală a fiinţei omeneşti; se vehiculează diverse noţiuni: lipide, glucide, proteine, colesterol, vitamine, calorii, E-uri, alimente ecologice, produse „bio”, echilibru alimentar, dietă alimentară, stil de viaţă raţional. Se vorbeşte despre consecinţe negative, despre depresie psihică, despre hipertensiune, despre diabet, despre ciroză, despre cancer _ dar ce folos ? Acestea rămân doar pe post de sperietoare pentru alţii. Dacă ne raportăm doar la nişte noţiuni, nu vom găsi nici o motivaţie pentru a rupe lanţurile viciilor, ale păcatelor – fie ele recunoscute ca atare sau negate cu vehemenţă. Nu la noţiuni trebuie să ne raportăm, ci la Dumnezeu cel viu, care este cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.
Nimeni nu vrea să fie etichetat negativ. Mulţi spun la spovedanie: „nu sunt chiar atât de rău”. Totuşi, păcatul ne face răi. Mântuitorul nostru se exprimă la un moment dat foarte dur: „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea; şi cine nu adună cu mine, risipeşte”(Matei 12, 30). Când săvârşim păcate, nu suntem cu El. Când facem pocăinţa de păcatele noastre, suntem iarăşi cu El.
Unii trăiesc o viaţă minunată fără Dumnezeu. L-au alungat, l-au exclus din existenţa lor pretins fericită, şi li se pare că totul decurge perfect. Dar acel loc din care este alungat Dumnezeu nu rămâne gol şi nici nu este luat de personalitatea omului, ci este ocupat cu subtilitate de diavol. Bun detectiv, abil psiholog şi iscusit păpuşar, diavolul are deseori o grijă deosebită de cei care i se predau de bună voie, chiar dacă ei o fac inconştient. Pactul cu diavolul nu se semnează cu sânge, ci cu gândul viclean şi pătimaş.
Instituţia numită Biserică nu vine cu aruncătorul de grenade pe umăr pentru a impune pe Hristos, pentru a impune conduite morale sau pentru a eradica viciile, păcatele, patimile. Biserica face apel la conştiinţa omului raportându-l nu la ceva, ci la Cineva. „Fără Mine nu puteţi face nimic”, spune Hristos (Ioan 15, 5). Nu este o ameninţare, ci o înştiinţare.
Am încercat de-a lungul anilor, eu şi predecesorii mei, să facem ca biserica noastră actuală din vârful dealului să devină cât mai primitoare şi mai confortabilă. Desigur, situaţia nu a ajuns la un nivel ideal; dar ne bucurăm de extensia spaţiului liturgic prin adăugarea (în anii ’90) a praznicarului cu intrare tot din nartexul bisericii, chiar dacă nu este dotat cu sistem de încălzire. Am încercat să avem uşile deschise cât mai des şi cât mai mult. Dar ceva lipseşte.
Eu aş vedea o biserică în centrul satului mai întâi ca pe un liman aflat în calea câtor mai multe suflete care caută ceva şi, ca mine altădată, nu ştiu prea bine ce şi unde să caute. Un loc unde nu doar facem anumite ritualuri de cult, numite Liturghie, Botez, Spovedanie, Cununie, Maslu sau prohod, ci şi un loc unde putem să ne informăm, un loc unde putem să primim măcar o mângâiere sufletească. Un loc uşor accesibil, în care cineva îşi poate descărca sufletul către Dumnezeu în prezenţa cuiva dispus să asculte, dacă e nevoie, o confesiune de 9 ore. Locul unde ne întâlnim în modul cel mai deplin cu Hristos.
Comunitatea satului nostru este heterogenă. În ultimii 15-20 ani, numărul de familii din sat aproape s-a dublat prin transferul de la apartamente din oraş la case în sat. Majoritatea familiilor venite nu au rude sau prieteni la noi; de aceea, de integrarea acestora în comunitate se poate vorbi doar folosind numitorul comun care este Biserica: suntem toţi membri ai aceleiaşi Biserici, suntem toţi mădulare vii ale aceluiaşi Hristos. Ca să ne preţuim reciproc, trebuie mai întâi să ne cunoaştem. Un locaş de cult uşor accesibil, deschis şi disponibil mai des şi mai mult, iar nu doar în anumite zile şi la anumite ore, ci în fiecare zi, va contribui la crearea unor legături de la suflet la suflet, va contribui la creşterea capacităţii Bisericii (ca instituţie) de a crea legături în cadrul comunităţii, de a veni în ajutorul celor aflaţi în dificultăţi, în necazuri şi suferinţe.
Când a fost construită actuala biserică, satul era concentrat în apropierea acesteia. În perioada de după 1990, datorită extinderii suprafeţei locuite, biserica se află în situaţia de a fi din ce în ce mai îndepărtată, mai greu accesibilă. Starea drumului care duce de la şcoală până la locaşul nostru de cult este acceptabilă, dar nu este una foarte bună. Iar în iernile cu viscol, accesul către biserică devine mult mai dificil, uneori aproape imposibil.
Nu este numai atât.
Cei care s-au implicat în renovarea şi îmbunătăţirea stării tehnice a bisericii ştiu că în perioada 2003-2010 s-au făcut două renovări exterioare şi 4 interioare. Cu toate acestea, pereţii din zona altarului continuă să se fisureze. Procesul de eroziune a început acum mai bine de 50 de ani şi a fost încetinit prin soluţiile tehnice adoptate, dar el continuă. Ce vom face cu vechiul locaş de cult ? Îl vom îngriji şi îl vom întreţine spre a servi drept capelă de cimitir, iar dacă starea sa va fi atât de gravă încât să nu se mai poată utiliza, îl vom redimensiona pentru a corespunde în continuare necesităţilor.
De asemenea, în pofida faptului că la Liturghiile din duminici şi sărbători nu avem un aflux extrem mare de credincioşi, totuşi actuala biserică nu este suficient de spaţioasă şi deseori avem senzaţia de înghesuială. Cei cu practică liturgică îndelungată şi statornică sunt obişnuiţi cu astfel de condiţii; le mulţumim şi ştim că ei sunt deja câştigaţi pentru Hristos.
Dar ce facem pentru cei care sunt încă pe cale ? Cu cei care vin cu gândul că vor putea să stea într-un colţişor în care să se reculeagă şi să se roage netulburaţi de mişcările pe care trebuie să le facă toţi cei prezenţi pentru a se replia la anumite momente liturgice: fie când iese preotul să tămâieze biserica, fie când se scoate Sf. Evanghelie pentru închinare şi sărutare, fie la momementele de îngenunchiere etc. Cunosc foarte bine senzaţia neplăcută pe care o provoacă o aglomeraţie în care prin simplul gest de a ne face cruce riscăm să îl atingem cu mâna pe cel din faţa noastră sau de lângă noi. Şi cred că nu vrem ca în biserică să ne închinăm la fel ca într-un tramvai aglomerat.
Pledând pentru necesitatea unei biserici mai noi, mai spaţioase şi amplasată în centrul satului, nu pledez împotriva actualei biserici. Uneori nu mă pot abţine să mă gândesc că mai-binele este inamicul binelui. Alteori mă rog lui Dumnezeu să mă ferească de intenţia de slavă deşartă, de ispita de a considera că imaginea mea personală va avea de câştigat prin realizarea acestui obiectiv.
Repet: ştiu că fiecare familie are problemele ei, greutăţile ei, planurile ei. Dar, de asemenea, ştiu că cei mai mulţi dintre noi, fără a fi foarte credincioşi sau fără a fi practicanţi, îl invocă pe Dumnezeu în ajutorul lor. Fiecare om vrea ca Dumnezeu să fie binevoitor cu persoana sa. Dar ce efort depunem pentru a merita această bunăvoinţă ?
Spunem că avem credinţă. Uneori (sau deseori) citim din Biblie. Este absolut necesar. Dar este şi suficient ? Căci şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Diavolul L-a ispitit pe Iisus cu citate din Biblie, ceea ce demonstrează că şi diavolul citeşte Biblia. Şi diavolii chiar se roagă lui Dumnezeu (în episodul cu demonizatul din ţinutul Gadarei). Diferenţa între credinţa noastră şi cea a diavolului rezidă numai în faptele bune. Diavolul nu are milă. Diavolul nu construieşte biserici, spune o vorbă populară. Dar în schimb militează activ, în mod secular-umanist, pentru dispariţia lor.
